Poveste (IV)

Era deja luni şi,ca de obicei,era o zi de şcoală.George intră în curtea liceului.Se opri într-un loc.Căuta cu privirea pe cineva.O căuta pe Ana.Dar ea nu era pe nicăieri.Intră în clădire,poate avea s-o găsească acolo.Dar nu era.Avea s-o caute la etaj,unde ştia că învaţă,dar putea să facă asta abia când clopoţelul acela blestemat anunţa pauza.Intră în clasă îngândurat.Trebuia să-i dea o explicaţie pentru gestul lui,pentru sărutul acela neaşteptat.Se aşeză în bancă,chiar atunci când profesorul intră.Toată ora fusese absent,nu era în apele lui,iar gândul îi zbura la Ana,la acea fată simplă,care parcă l-a înnebunit,deşi nu-i făcuse nimic,nici măcar nu vorbiseră de foarte multe ori.Simţea nevoia să-i spună cât mai repede ce simte pentru ea,vroia s-o aibă în braţe şi s-o sărute.Dar el încerca să găsească o explicaţie pentru toate sentimentele lui,sigur ea va căuta motive să înţeleagă de ce.Nu ştia nici el din ce cauză.Poate ochii ei mari şi verzi au fost cauza,poate avea ceva fermecător în sclipirea lor sau poate că s-a întâmplat pur şi simplu.Se uită la ceas.Trecuse doar un sfert din oră.Încerca să ia parte la tot ceea ce se întâmpla în clasă,dar îi era greu,nu putea să se concentreze.Privea doar la acele ceasornicului,care parcă refuzau să se mişte în modul lor normal.Timpul trecea.Dar încet,atât de încet ! Ca prin minune clopoţelul sună.George ţâşni din bancă,nu putea să mai aibă răbdare.Urcă la etaj.Se interesă unde învăţa.Din clasa ei ieşeau câteva fete.
-Chemaţi-o pe Ana,vă rog,spuse el.
-Ana nu a venit azi la şcoală,zise una dintre fete.
-De ce,ce a păţit ?
-Nu ştim,probabil nu se simte bine.
Băiatul scoase telefonul ca s-o sune,dar îşi aminti că nu-i ceruse niciodată numărul de telefon.
-Staţi ! daţi-mi numărul ei,le rugă pe fete.
După ce-l notă în agenda telefonului,apelă.Dar ea nu răspunse.Îşi zise că probabil nu-l aude,sau doarme,nesimţindu-se bine.Avea să sune mai târziu,să n-o deranjeze acum.Dar…
…….Ana era în clasă.Rugase pe toţi colegii să spună oricui întreba de ea că nu este la şcoală.
De ce ? De ce făcuse asta ?
(Va continua.)

Voi ce credeţi ?
Să vedem părerile voastre,poate povestea continuă în alt mod.

Poveste (III)

Deja era octombrie,cam început de octombrie.Frigul,încet-încet,puse stăpânire peste tot.La intrarea în liceu,Ana şi George s-au întâlnit.
-Hei..bună.
-A..bună George.
-Ce faci,ce mai faci ?
-Uite bine,la ore. Tu ?
-Şi eu la fel.Nu ne-am mai văzut de mult.În ce clasă eşti ?
-Da,aşa e.Sunt în primul an.Tu ?
-Eu am trecut acum a 12-a.Deci..eşti boboacă.
-Da,aşa se pare,spuse ea râzând.
-Şi...cum e,îţi place liceul nostru ?
-Da..încă încerc să mă acomodez.Ştii tu..profesori noi,colegi noi..
-Da,aşa e.Durează ceva.Ă..aici trebuie să ne despărţim.Trebuie...să merg într-acolo ( arătă spre stânga ).
-Da...şi eu..la etaj.
-Mai vorbim,îi spuse George.
-Da.OK !
În aceeaşi zi,fata primise o invitaţie la ziua unei colege.Se lăsă cu greu convinsă,dar într-un final acceptă.
Veni şi ziua petrecerii,era sâmbătă seara,weekend,numai bine. EA dansa cu ceilalţi colegi,când deodată intră pe uşă EL,era cu un băiat.I se opri privirea asupra lui,îl privea drept în ochi,iar inima îi bătea atăt de tare încât ar fi fost în stare să evadeze din pieptul ei. ‘’Ce-i cu mine ? se întrebă ea.E doar un simplu invitat,n-are nicio legătură cu mine !’’.Îndreptă privirea în altă direcţie şi se prinse în discuţie cu ceilalţi,tocmai pentru a uita ce i se întâmplă.După câteva minute,George veni lângă EA.
-Bună Ana.
-Bună George.
-Ce faci ? Nu ştiam că avem prieteni comuni.
-E...sărbătorita e colega mea.spuse ea.
-A..e bine atunci.Hai că..mă cheamă prietenul meu.Vorbim mai încolo.
-OK.
Fusese o discuţie simplă,nimic mai mult.Poate că amândoi se aşteptau să decurgă altfel lucrurile..dar se rezumă doar la atât.La un moment dat,EA ieşi pe balcon.Vroia să simtă aerul rece că-i invadează faţa,apoi mâinile,apoi întreg corpul.Vroia să fie singură,cu propriile gânduri,cu gândul acela fin şi obscure ce-l avea,să asculte liniştea,departe de tot.Dar veni EL.
-Hei,aici erai.Cum e petrecerea ?
-Foarte tare ! Doar atât reuşi să spună Ana.
Urmă câteva momente de tăcere.Probabil amândoi priveau cerul înstelat.Dar EA tresări.Băiatul îşi puse mâna deasupra mâinii ei reci.
-Ce....,doar atât apucă să spună,că el imediat se apropie de ea şi o sărută. Era un sărut tandru,fin..Toată căldura lui reuşi să pătrundă în fiecare colţişor al corpului ei.Dură un minut,o oră,o săptămână sau poate şi mai mult,aşa i se păru.Dar nu putea fi vorba decât de câteva secunde.Fata se opri brus,îndepărtându-se.
-Mă...intru,mi-e frig.
-Dar....Ana !
Rămase singur,privind spre ea.Ana intră în cameră,prefăcându-se că se duce la baie.Îşi căută colega şi plecă,cu pretextul că mama sa o aşteaptă urgent acasă.Asta a aflat şi el şi aşa s-a încheiat seara.
Dar..cea fost asta ? Pur şi simplu ceva impulsiv sau.... ?

(Va continua.)

Poveste ( II )

Trecuse o săptămână.Holurile liceului erau la fel de pline.Toamna îşi intrase de-a dreptul în rol.Vremea era mohorâtă.Era practic o zi obişnuită.EA mergea cu capul plecat,era absentă.EL avea mâna la falcă,probabil îl durea măseaua.S-au ciocnit,din nou.Fata ridică privirea.
-Tu ?!
-Da,eu. spuse râzând băiatul. Cred că acum tu ar trebui să fii atentă şi să te uiţi bine în jur.
-Îmi cer scuze. spuse ea ruşinată. Dar....
-...nu ai fost atentă,completă el repede.Nu-i nimic,lasă.Acum suntem chit.
-Da,aşa se pare. Zise ea zâmbind.
-Eu sunt George,întinse el mâna. Îmi pare bine de cunoştinţă.
-Ana. La fel.
Dar...clopoţelul sună.
-Trebuie să ajung la ore,strigă fata şi se îndepărtă.
-Sper să…mai vorbim. Dar nu-l auzi.
Încă o încercare a vieţii de a-i aduce împreună.

( Va continua )

Poveste.( I )

Era o zi de septembrie.O zi de şcoală.Holurile liceului erau pline de elevi.EA mergea grăbită,ducând în braţe un teanc de foi şi dosare,pe care le ceruse diriginta ei.EL mergea în direcţia opusă,uitându-se la telefon.Deodată porni fulgerător.Poate destinul a făcut să fie aşa,cei doi s-au ciocnit,zburând peste tot hârtii şi dosare.EA se ridică speriată şi neliniştită,iar EL era oarecum ruşinat.Începu să ridice câteva dosare şi i le înmână.Privirea lui se opri asupra ochilor ei.Erau mari şi verzi.Erau aşa de frumoşi ! Se uita,parcă pătruns…
-Fii atent pe unde mergi ! spuse EA.
Asta îl făcu să se dezmeticească.
-Îmi...îmi cer scuze.N-am…n-am văzut,nu te-am văzut.Te-ai lovit ? întrebă EL.
-Nu,sunt bine.Doar că am întărziat.Data viitoare uită-te bine prin jur !
Şi plecă grăbită cu grămada de foi.
EL întoarse privirea spre ea.Rămase uimit,probabil de frumuseţea ochilor ei sau poate de ceva ce n-a mai văzut la nimeni până acum.Îi păru rău că nu fusese atent,dar nimic mai mult.Plecă şi el grăbit în direcţia lui.Clopoţelul sună !
Nici unul n-avea să ştie că de atunci,viaţa le va intersecta drumurile şi îi va aduce împreună.

( Va continua. )

Un nou început.

...’’Timpul nu se măsoară decât după emoţiile care îl străbat.’’ (Edouard Estaunie)

Am cunoscut şi eu emoţiile unui nou început,unei noi etape din viaţa mea,de fapt din viaţa fiecăruia,pentru că am trecut cu toţii prin asta,sau nu.Emoţiile mele au fost date de ceea ce se numeşte ‘’liceu’’.Am ajuns şi aici,sunt fericită,deşi acum îmi doresc să fi rămas în generală (măcar).Încă nu mă simt în elementu` meu.Nu ştiu când voi reuşi să mă acomodez cu acest ‘’nou’’.Parcă ar trece o veşnicie..Mă simt foarte ciudat.Singura mea alinare e my best friend,care învaţă la etaj şi mai trece pe la clasa mea (aproape în fiecare pauză).În rest nimic.Prieteni nu,doar am reuşit să mă împrietenesc cu câţiva.Şi totuşi ciudat,doar eu sunt o fire prietenoasă,dar nu reuşesc să scot nimic.Simt doar că sunt privită ciudat de toţi din clasă.Frumoase sentimente nu ?! Şi visele mele erau cu totul altele…Mă gândeam că o să fie uşor.Dar se pare că nu-i aşa.Cu siguranţă totul se dobândeşte cu puţin efort,iar în cazul de faţă,nu trebuie să vină numai din partea mea.Presimt că urmează o perioadă foarte complicată şi grea,în acelaşi timp.Doar sper să fac faţă,doar sunt o luptătoare.
La voi cum a fost prima săptămână din liceu ? În cât timp v-aţi acomodat ? Povestiţi-mi,sunt tare curioasă.

P.S.: Şi să-mi spuneţi şi metodele prin care aţi reuşit să vă acomodaţi.

Eu,poate la fel ca tine,dar mai diferită.

Eu,cea normală,dar care are ceva special.Cea care iubeşte viaţa,deşi uneori se mai supără pe ea.Cea care e plină de energie şi uneori e nebunatică.Cea căruia îi place să se plimbe,să fie înconjurată de prieteni,să-şi petreacă timpul cu ei,să se distreze,să stea cu părinţii,să tasteze pe messenger,să scrie pentru blog,să danseze,să se bucure,să fie fericită şi,mai ales,să zâmbească.Da,EU,cea normală.Sunt doar eu ! Nu-mi doresc să fac nimic din ce tu crezi că e la modă.Nu-mi pasă ce crezi..Mă hrănesc cu invidia ta şi dacă mă urăşti,chiar nu mă interesează,e problema ta.Nu vreau să demonstrez nimic şi în niciun caz nu mă dau mare.Am milioane de întrebări şi încerc să găsesc răspunsul la toate.Încă ( încerc) descopăr lumea şi,mai ales oamenii.Ştiu doar că e o lume unde interesele se învârt în cerc.Încerc să înţeleg de ce mereu unii oameni sunt atraşi de aspectul fizic şi nu de personalitate ? De ce mereu se gândesc numai la ei,numai ca să simtă plăceri ? Singura lor satisfacţie e că au ars-o şi de data asta.Nu,n-am dreptul să judec,doar întreb şi spun ce gândesc.Eu doar îmi doresc să fiu plăcută pentru ceea ce sunt.Nu afişez zâmbete false şi,în niciun caz nu fac sacrificii,mai ales dacă nu merită.Nu-mi place să vorbesc aiurea şi, cel mai important,nu bag în seamă comentariile altora.Dar pun foarte mult suflet în tot ceea ce fac şi mă implic foarte mult,mai ales într-o prietenie sau,eventual,într-o relaţie.Pot fi drăguţă,dar şi nesuferită,bunul meu simţ depinde de al tău,sunt în funcţie de cum eşti tu.Nu suport să fiu ‘’călcată pe coadă’’.Mă enervez destul de repede,dar (uneori) reuşesc să mă controlez.Nu urăsc pe nimeni dacă nu mi-a dat motive,nu invidiez.Sunt visătoare,poate mult prea visătoare,şi din cauza asta pierd foarte mult.Uneori sunt copilăroasă,dar nu ca să impresionez,ci doar pentru că aşa vreau.Încerc să obţin ce vreau prin propriile forţe,n-am nevoie de ajutorul nimănui.Nu sunt încrezută şi nu mă răzbun,chiar dacă am fost dezamăgită.Sunt prietenoasă,dar dacă m-ai jignit,e rândul meu,o să asculţi ce nu vrei.Sunt rea doar cu cine merită.Nu suport persoanele fiţoase şi care se dau mari pentru că au..diverse.Nu suport pervele,piţipoancele astea de 12-13 ani (mai mult sau mai puţin,cât or avea ele) şi cei care suferă de ‘’băgare-n seamă’’.Agreez oamenii care au personalitate bună,care ştiu să se exprime şi lasă ceva în urmă,care iubesc arta,care au ţinte înalte şi sunt hotărâţi.Îmi place să cunosc astfel de persoane pentru că am ce învăţa.Pur şi simplu asta sunt eu !
Acum ce zici,la fel ca tine sau diferiă ?

Prietenie.Încredere şi respect.

‘’Prietenia este confortul inexprimabil de a te simţi în siguranţă cu o persoană,fără a trebui să-ţi cântăreşti gândurile,nici să-ţi măsori cuvintele.’’ ( George Eliot )

Da.Prietenia e încredere şi respect.Poate e şi mai mult decât atât.Poate nici măcar nu există.E doar un cuvânt,e doar o faţadă după care mulţi îşi ascund adevărata faţă.Mi-a zis doar mama că nimeni nu ţi-e prieten ( sau mai bine zis aproape nimeni,pentru că am două prietene foarte bune ).Eu n-am ascultat-o,n-am vrut s-o cred.Mi-am dat seama abia după ce am simţit pe pielea mea cum e să fii dezamăgită de cea pe care o credeai cea mai bună.N-o să vă povestesc,nici măcar nu merită să-mi amintesc.Ideea e că trebuie să demonstrezi că poţi fi un prieten adevărat.Lasă vorbele,sentimentele,...fii sincer ! Nu se poate merge mai departe în prietenie dacă nu suntem dispuşi să iertăm unii altora micile defecte.Nu se poate continua prietenia dacă am dezamăgit.Nu poţi fi un prieten bun dacă invidiezi.Încearcă să fii mai bun dacă poţi.Şi nu atunci când copiezi pe cineva.Ştii bine că fiecare persoană e unică,nu sunt două la fel.Prietenia înseamnă iertare,nu ură ( bine,acum depinde cât de grave sunt greşelile şi de cât de mult eşti dispus ‘’să-ţi calci pe inimă’ ).Înseamnă cumpătare,nu jignire,înseamnă speranţă,nu dezamăgire,înseamnă putere,nu dominare,înseamnă vise şi armonie.Cu siguranţă prietenia e ceva frumos,ceva ce poţi trăi o dată în viaţă,alături de una sau mai multe personae.Prietenia este întotdeauna o responsabilitate plăcută,niciodată o oportunitate.